PARTEA 2
—Mariana, nu părăsi hacienda și nu te confrunta cu nimeni —mi-a spus Sergio Barrera imediat ce am răspuns—. Tocmai am verificat tranzacțiile. Încearcă să vândă terenul folosind o procură notarială falsă.
Am simțit un gol în stomac.
Bunica mea Elena îmi lăsase Las Jacarandas cu doi ani înainte să moară. Rodrigo mă asigurase că familia lui mă va ajuta să o administrez, dar, puțin câte puțin, au pus mâna pe tot: conturile, furnizorii, angajații și chiar cheile casei principale.
Eu continuam să figurez ca proprietară, deși mă tratau ca pe o musafiră.
—Când intenționează să vândă? —am întrebat.
—Vineri. Au chemat deja un notar și doi investitori. Vor să construiască un ansamblu rezidențial de lux într-o zonă pentru care nu au autorizații.
—Atunci să-i lăsăm să se întâlnească.
Sergio a tăcut.
—Este periculos.
—Mai periculos ar fi să-i avertizăm că știu deja.
Timp de șase zile m-am prefăcut învinsă. Am pregătit cafeaua, mi-am plecat privirea și am suportat comentariile doamnei Leticia.
—În sfârșit ai înțeles că o femeie singură nu poate administra terenuri —a spus ea într-o dimineață.
Fernanda mi-a arătat postarea ei. Avea sute de reacții.
—Uite, ești deja faimoasă.
Am privit ecranul și am memorat fiecare cuvânt.
Batjocura ei era și o mărturisire publică.
Rodrigo a devenit tot mai încrezător.
—Vineri semnezi. După aceea îți cumpăr un apartament mic în Querétaro, dacă te porți frumos.
—Și dacă nu?
M-a împins într-un colț lângă cămară.
—Atunci vei pierde hacienda, banii și chiar reputația ta. Putem să te prezentăm drept instabilă. Nimeni nu crede o femeie care plânge după o gâscă.
Reportofonul din ceasul meu a înregistrat totul.
În acea după-amiază, Sergio mi-a trimis un document care a schimbat cazul.
Bunica mea nu îmi lăsase moștenire doar pământul.
Înființase un fond fiduciar și lăsase pe numele meu 51% din Agropecuaria Las Jacarandas, compania care administra proprietatea.
Don Octavio ascunsese anexa ani întregi și falsificase procese-verbale pentru a se prezenta drept acționar majoritar.
Nu eram o soție căreia îi puteau lua o bucată de pământ.
Eram acționara cu puterea legală de a cere socoteală, de a anula tranzacții și de a denunța frauda.
Vineri au sosit cu toții îmbrăcați de parcă ar fi venit să sărbătorească o nuntă.
Doamna Leticia purta perle. Fernanda transmitea în privat pentru prietenele ei. Don Octavio a intrat însoțit de investitori și de notar.
Rodrigo a pus un dosar în fața mea.
—Semnează aici, aici și aici.
Am luat stiloul.
—Mai întâi vreau să citesc o clauză.
Fernanda a chicotit.
—N-o să o înțelegi.
Mi-am deschis propria servietă și am scos actele de proprietate, documentele fondului fiduciar, extrasele de cont și copiile a douăsprezece transferuri.
—Sunt auditor criminalist certificat —am spus—. Și dețin 51% din compania pe care ați folosit-o pentru a spăla bani.
Nimeni nu a mai respirat.
Don Octavio a lovit masa.
—Este fals!
—Falsă este procura cu care ați încercat să-mi vindeți proprietatea. False sunt aceste semnături. Și fals a fost fiecare raport de recoltă depus la SAT.
Rodrigo a pălit.
Atunci s-a auzit soneria.
Doamna Leticia m-a privit pentru prima dată cu teamă.
Am lăsat stiloul peste documente și m-am îndreptat spre ușă.
Când am deschis-o, l-am văzut pe Sergio însoțit de agenți ai Parchetului, personal de la Protecția Animalelor și doi funcționari care purtau dosare sigilate.
În spatele meu, paharul lui Rodrigo a căzut pe podea.
Și înainte ca cineva să poată fugi, o voce fermă a anunțat:
—Nimeni nu iese din casa aceasta. Adevărul despre hacienda, bani și animal tocmai a sosit.
